Sunt intr-un vis si parcă nu e vis. Urc pe o scară. Azi pare interminabilă, dar oare câte trepte are? Am început să urc fără să realizez acest lucru. Prima dată de-a bușilea. Mă țineam cu mâinile de treapta de deasupra capului și mă chinuiam să ridic un genunchi, apoi pe celălalt. În jurul meu se agitau oamenii. Mă lăsau să fac ce vreau, dar eu ii vedeam. În ochi li se citea spaima, frica cât și bucuria. Ce mai, un amalgam de emoții. Cu efort, după o pauză de câteva secunde, mie mi se păreau o fi ore, mai făceam o încercare. Mâinile pe treapta din față, privirea stânga-dreapta ca să văd cine e în jur și treceam la acțiune. Tot așa până când am simțit o mână calda, uneori chiar doua, iar urcatul a devenit mult mai ușor.

Încă de la primul pas facut de-a bușilea de care azi imi vorbește mama (cel mai adesea), am adunat lumea asta minunata intr-un cufăr numit inima. Nu pot spune că mai stiu tot ce am pus acolo, dar uneori descopăr lucruri uitate. În ea sunt și stropi de teamă, frică, decepții, dar asta nu m-a oprit în loc.  Am mers înainte, am întâlnit alți oameni. Scara mea s-a intersectat cu a lor. Vorbind cu ei am uitat pe moment de urcușul meu. Unii îmi vorbeau ca și cum ar fi fost langa mine de la primul pas, alții voiau să știe cum am făcut primul pas, dar am întâlnit și oameni care nu îmi vorbeau, mă ocoleau, ba chiar îmi aruncau priviri ca și cum e vina mea că ei se află acolo. Alții în schimb îmi vorbeau frumos, mai frumos decât toți la un loc și atunci am primit prima lovitură.  Dintr-o data lumea parcă imi era străină.  Auzeam vorbe in jurul meu, îmi amorțeau simțurile, dar când am putut să pun din nou piciorul pe scara am simțit că rănile nu erau vindecate. Nu exista cale de întoarcere și am mers mai departe. La început cu teama, apoi din dorința de a redescoperi lumea.
Mi se întâmpla uneori să descopăr lucruri uitate în cufăr. În ea sunt și stropi de teamă, frică, decepții, dar asta nu m-a oprit în loc. Dacă te-am intalnit pe scara mea, inseamna că eu, cea de azi, sunt și datorită ție.
Multumesc!